joi, 31 decembrie 2009

vineri, 25 decembrie 2009

Sarbatori fericite

Sa aveti cel mai fericit Craciun si 2010 sa fie cel mai bun an de pana acum (dar nu mai bun ca 2011 ;) )

John Lennon - Happy Xmas (War Is Over)
Asculta mai multe audio Muzica




duminică, 29 noiembrie 2009

4 zile foarte frumoase in Hamburg

Am plecat in Hamburg cu serviciul, fara sa stiu la ce sa ma astept de la oras si m-am intors foarte fericit ca am ajuns acolo. Orasul e pregatit de sarbatori si mai ales noaptea, cand sunt aprinse toate luminitele, atmosfera e superba.
Din pacate intai a fost munca...



...si pe urma distractia :D
In prima seara, fiind pe cont propriu pentru ca deabea ajunsesem, am fost la un restaurant grecesc fiindca era cel mai aproape de hotel. Mancarea a fost foarte buna, portia imensa (chiar si pentru mine), iar la inceput si la sfarsit ne-au adus cate un shot de ouzo din partea casei :)
In a doua seara gazdele noastre ne-au dus la un restaurant pakistanez, ceea ce a fost interesant, avand in vedere ca eu nu am fost nici macar la unul chinezesc autohton:P. Am ales sa mananc rata in sos de chilli  cu orez si am mai comandat un sos picant crezand ca e paine (denumirile sunt in pakistaneza, asa ca diferenta intre meniul in germana si cel in engleza nu era prea mare). Partea mai interesanta a fost la desert, cand noi ne-am ales o prajitura traditionala pakistaneza, ceva cu branza, lapte si alte chestii. Era cel mai scump desert, 3 euro. Cand a venit ospatarul ce sa vezi, o portie consta in 2 galuste maronii mai mici decat o bila de golf. Dupa masa am mers la o plimbare pe celebra Reeperbahn, "Cartierul Rosu" al Hamburgului. Era plin de baruri de striptease, fete care lucreaza in tura de noapte si lume pestrita. Faza tare a fost ca exact pe strada asta, vizavi de fete, era sediul politiei.

In seara zilei a treia gazdele noastre ne-au dus la un restaurant foarte frumos in centrul Hamburgului. Tema era legata cumva de filme, avand in vedere decorul. Aici am mancat si eu mai bine. Ca sa fiu sigur ca plec cu burta plina am ales o friptura Buenos Aires. Daca aveti ocazia, gustati friptura argentiniana, e delicioasa;).


Si cand sa plecam, ce sa vezi...Am dat peste Humphrey Bogart :D

De la restaurant am fost in plimbare prin centru si a fost superb. Primaria Hamburgului e impresionanta si noaptea e frumos luminata.



In fata primariei este un Targ de Craciun. Sunt casute de lemn impodobite unde gasesti ornamente, vin fiert cu rom, ciocolata calda cu rom, carnati traditionali, etc. Da, stiu, exista si la noi, dar la ei e facut cu mai mult bun gust si atmosfera e minunata. Toata lumea e vesela, se simte spiritul Craciunului. Pe acoperisele casutelor, pe o sina, se plimba un trenulet :). Daca iei o cana de ceva platesti cam 3 euro, plus un euro garantie pentru cana ,daca iti place poti sa o pastrezi, daca nu o dai inapoi si primesti euroiul. Eu am pastrat o cana albastra desenata cu Mos Craciun ;).


Intr-un capat al tagului era un magazin numai si numai cu decoratii de Craciun. Era superb privit de afara si fascinant inauntru:) Nu am putut sa plec fara doua globuri, unul clasic care mie mi-a placut foarte mult si un mos craciun pe motor cu un spiridus in spate:P

 
In  targ am asistat putin la un concert de cantece traditionale germane.



Din pacate era aproape ora 10 si se inchidea la targ, asa ca ne-am mai plimbat pe stradute.

Intr-o vitrina am adt de oamenii muncii. Pareau cam posomorati. Probabil lucreaza de Craciun. :D


Din pacate timpul a expirat si a trebuit sa ma intorc acasa, dar nu fara peripetii. Nu exista zbor direct spre Bucuresti asa ca faceam escala in Budapesta o ora si ceva. Am ajuns seara  la aeroport, am facut check-in-ul si cand a venit ora si ne-am dus la poarta de imbarcare am aflat ca avionul cu care trebuia sa plecam noi este retinut in Budapesta pentru o problema de securitate si o a aiba intarziere de doua ore. Pasagerii care au legaturi catre Sofia, Bucuresti, etc. sa isi ia bagajele si sa se duca la ghiseul firmei aeriene Malev pentru a gasi alte solutii. Cea mai buna solutie a fost sa asteptam pana dimineata si sa facem escala in Frankfurt, asa ca cei de la Malev au fost draguti si ne-au cazat la un hotel care era foarte aproape de aeroport: la Marriott de 4 stele unde am avut cina si micul dejun incluse :D.


SFARSIT :)

joi, 19 noiembrie 2009

Cel mai tare banc de alegeri

Intra o babuta la cabina de vot si sta 5 minute...10 minute... 15 minute... deja se facuse coada. La un moment dat iese babuta si il intreaba pe un tanar:
 - Maica, futu-va-n gura se scrie cu liniuta sau fara?

duminică, 15 noiembrie 2009

Asta vad eu de la geamul camerei mele

Stanga


Centru - stanga

 
Centru - Dreapta

 Dreapta




Si acum o imagine panoramica.


vineri, 6 noiembrie 2009

MTV fara sunet

Am si eu o nelamurire. Mai toata a lumea a fost in cate un bar in care e un televizor dat pe un program de muzica, dar totusi in boxe se aude cu totul altceva. Care e logica? La un videoclip partea cea mai importanta e muzica, pentru ce as vrea sa vad un videoclip mut? Prefer sa ma uit pe Discovery, Explorer, National Geographic sau alte programe de genul asta unde macar pot sa citesc subtitrarea si macar vad ceva mult mai interesant decat un videoclip mut.

miercuri, 14 octombrie 2009

Cumparati masini de pe net. Superoferta.

Anuntul spune:

"Masina este lovita partea stanga

Restul este in stare buna , motorul functioneaza, este full option cu toate dotarile , fara piele

Masina se vinde toata sau pe piese

Mai am 2 telescoape , 2 grile fata cu un set de faruri noi , un set de placute de frana noi "

Si acum poza:







joi, 8 octombrie 2009

La Mulţi Ani ! De 8 octombrie

Edward Stanescu

8 octombrie a fost mereu una din zilele mele preferate. Era ziua de naştere a unui bun (şi vechi) amic din copilărie. Îmi aduc aminte petrecerile pe care le făceam în cea mai apropiată sâmbătă de 8 octombrie. Aşteptam un an de zile data asta. Mereu ne întâlneam o gaşcă de buni prieteni şi aveam ocazia să mă întâlnesc şi cu EA :) .
Pentru noi (eu şi ea) era ziua când lucrurile se legau din nou, indiferent de ce se întâmplase în decursul anului.

pahare-vinLucrurile reveneau, parcă neatinse, aşa cum au fost. Totul începea şi se sfârşea pe 8 octombrie. Dacă aş sta să scotocesc mai atent în sacul cu amintiri probabil aş regăsi o mulţime de lucruri pe care le-am uitat.

Masa frumos aranjată, casetele video, pereţii albi, camera spaţioasă, priveliştea superbă ce se vedea de la etajul şase şi aş termina cu gustul buletelor de caşcaval care-mi deschide şi acum apetitul. Pun pariu că deja zâmbiţi… Vali, Dennis, Fane?! :)

Au trecut repede anii şi petrecerile de 8 octombrie s-au mutat în alt cadru. Unii din gaşcă au plecat, au apărut alţii. A plecat şi EA. Berea a fost înlocuită cu vinul roşu, iar ultima petrecere pe care mi-o aduc aminte a fost într-o noapte în care plouă cu găleata. Am ieşit atunci din localul unde petreceam şi ne-am aşezat patru oameni la o masă, fiecare cu câte un pahar în mână, şi am început să discutăm diverse lucruri.

Ploua aşa de tare, încât umbrela uriaşă cu reclamă la Coca-Cola făcea un zgomot de nu-ţi auzeai gândurile. Am stat vreo 40 de minute de vorbă, în cel mai sincer mod posibil. Parcă presimţeam că e ultimul party adevărat de 8 octombrie, la care vom fi prezenţi cu toţii. Între timp s-a oprit şi ploaia şi am făcut câţiva paşi pe malul lacului, înainte de a ne întoarce în restaurant.

Am revenit în încăperea caldă şi ticsită de fum de ţigară şi am continuat sărbătoarea. Unul dintre noi a rămas fără permis în acea noapte, dar deja e o altă poveste.

Şi anul acesta se confirmă că 8 octombrie e o zi tare faină!

La mulţi ani, Vali!

Sunt mandru de articolul asta. Multumesc Edi.

joi, 3 septembrie 2009

Maimutelor le place Metallica

In general, animalele prefera linistea oricarei forme de muzica produsa de oameni. Cu atat mai mare a fost surpriza unor cercetatori americani care au descoperit uimiti ca maimutele tamarin nu asculta cu interes doar suntetele scoase de propria specie, ci si cantecele formatiei emblema pentru heavy metal-ul mondial – Metallica.

Surpriza cea mare a venit in momentul in care cercetatorii le-au pus pe maimute sa asculte diverse genuri de muzica fara ca simpaticele mamifere sa dea vreun semn de interes. Totul s-a schimbat dramatic in momentul in care maimutele tamarin au ascultat cantecele formatiei Metallica, care, culmea, le-a produs o stare de calm si linistire!

Co-autorul experimentului, profesorul de muzica David Teie de la Universitatea din Maryland, a declarat pentru Discovery News ca toate studiile precedente in privinta impactului muzicii asupra animalelor au demonstrat ca acestea nu sunt interesate deloc de genurile de muzica interpretate de oameni, adaugand ca muzica este o creatie umana destinata strict oamenilor.

Absolut orice are legatura cu muzica este bazat pe dezvoltarea si perceptiile umane, de la viteza pulsului pana la inaltimea sunetului melodiilor, adauga specialistul american.

Profesorul Teie a reusit sa creeze, in premiera, muzica pentru maimute combinand diferitele sunete scoase de maimutele lanoase si cele tamarin. Cercetatorii considerand ca atractia maimutelor pentru Metallica s-ar putea datora asemanarii unor pasaje muzicale cu deja celebra muzica a maimutelor creata de profesorul Teie.

joi, 20 august 2009

Povesti din nisip

Intotdeauna mi-au palcut desenele in nisip. In decurs de 10 minute pot fi spuse atat de multe povesti, poti trece de la ras la plans si inapoi la ras, e incredibil.
In Ucraina exista o fata, pe numele ei Kseniya Simonova, care spune povesti cu ajutorul nisipului. Ea a castigat un concurs similar cu Britains Got Talent, desfasurat in tara aflata mai la nord de noi.




duminică, 16 august 2009

Nepitoreasca Romanie - Episodul 2: Tara niciunei posibilitati

Esti in clasa a 8a si se apropie admiterea la liceu. Trebuie sa inveti, sa te pregatesti, dar mai intai de toate trebuie sa iti alegi domeniul pe care vrei sa il urmezi, ca sa nu te pregatesti aiurea. Eu am ales informatica la vremea mea si in liceu am facut doua limbaje de programare care erau aproape moarte, dar macar mi-au dezvoltat felul de a gandi "programatoristic".
Se termina si liceul, dai BAC-ul si iar vine o admitere si iar trebuie sa alegi un profil pe care vrei sa il urmezi. Eu am ales Elecronica si Telecomunicatiile, iar din anul 3 - an in care se alege specializarea - am ales Ingineria informatiei, adica iar ceva programare.
Buuuun. Acum ca am creat o atmosfera sa intram in subiect.
Cand am terminat facultatea am fost foarte dezamagit de faptul ca s-au facut multe materii - unele la nivel de generalitate si altele un pic mai mult (adica 2 semestre in loc de unul) - si nu s-a aprofundat niciuna pana la nivelul la care sa imi foloseasca la gasirea unui loc de munca in domeniu. Bineinteles, daca ma angajam trebuia sa am pun iar cu burta pe carte pentru a putea face fata.
Asta e unul din motivele pentru care Romania e in urma altor state, sistemul de invatamant e prost gandit. Stiu ca intr-un liceu din Anglia se fac in jur de 6-7 materii din care una e sportul si alta muzica, astea fiind obligatorii pentru ca relaxeaza elevul. Restul de 5 sunt materii de specialitate, deci unui elev nu i se umple capul cu tot felul de materii de cultura generala care nu isi au rostul la nivelul asta (in cazul meu biologie, geografie, istorie, psihologie, etc.), ci e lasat sa se concentreze pe domeniul pe care l-a ales si acest domeniu e aprofundat bine. Cultura generala se cultiva in clasele 1-8 si cine vrea, poate sa citeasca si singur ce il intereseaza. Acum oricine poate sa caute pe Internet orice, nu mai e ca acum 20 de ani cand scoala si biblioteca erau singurele surse majore de informatie. Poate ati observat, dar Romania a luat mai multe premii la concursuri internationale de cultura generala, deci stam bine la teorie, dar practica ne omoara. O sa spuneti: da, dar la americani e asa si americanii stau foarte prost la cultura generala. Da, asa e, dat nu te angajeaza nimeni pentru cultura generala, cultura generala nu tine de foame si nu ajuta cu nimic comunitatea.
In facultate s-a urmat acelasi principiu, materii multe si niciuna aprofundata. Nu e facultatea locul de unde studentul trebuie sa iasa pregatit pentru a incepe serviciul, pentru a intra in slujba comunitatii? Daca tin bine minte, un studiu a aratat ca 25% din studenti se angajeaza in domeniul in care au diploma. De ce oare? Nu e normal ca daca am ales informatica sa fac 5 materii de informatica in fiecare an si 2 materii de fizica/matematica? Nu e normal ca dupa ce termin facultatea sa stiu bine de tot alea 2-3 limbaje de programare pe care le-am studiat?
La unele facultati nu e asa, stiu, dar cel putin la Politehnica da. O sa mai spuneti ca sunt atatia romani la Microsoft, sau atatia romani hackeri s.a.m.d.. Da, am si eu prieteni si fosti colegi de facultate si liceu care sunt programatori, care au studiat pe cont propriu si inca mai studiaza cand au nevoie, dar ajunge sa fie la fel ca la muzica, trebuie sa ai "ureche muzicala" ca sa prinzi repede notiunile si sa le intelegi, pentru ca nu sta nimeni sa ti le explice dupa ce termini facultatea, citesti dintr-o carte pe care o cumperi de la librarie si angajatorul nu are rabdare cu tine si nu iti da examen in sesiune, el vrea eficienta.
Conluzie: ce sanse are un student in aceste conditii? Nu prea multe.

vineri, 14 august 2009

Nepitoreasca Romanie - Episodul 1: Nu mai avem jetoane gri


Voi incepe azi un serial intitulat Nepitoreasca Romanie in care voi expune cateva din lucrurile care nu imi plac la tara asta si la oamenii care o locuiesc. Pentru ca tocmai m-am intors din concediu, o sa incep cu un subiect proaspat in mintea mea.
Acum cateva zile am fost la Tg Ocna la salina, un loc foarte frumos amenajat, cu mese de ping pong, biliard, tobogane gonflabile, teren de fotbal, de tenis cu piciorul, de basket, etc. Bineinteles ca toate astea au un pret si acesta era de 18 lei de persoana, iar pentru grupuri mai mari de 10 persoane, 16 lei. Noi fiind 13, am cerut, cum e si normal, bilete reduse. Mare ne-a fost mirarea cand raspunsul venit din partea casierei a fost ca nu mai au jetoane pentru grupuri pentru ca toate sunt in turnicheti, asa ca trebuie sa ne dea jetoane individuale. Cu cateva proteste si spunend ca 2 lei in plus nu conteaza, platim fiecare cate 18 lei si primim niste jetoane de metal vopsite roz, iar dupa ce o intrebam pe casiera aflam ca cele pentru grupuri erau gri. Iesind din ghiseu, inca se mai auzea glasul casierei care se enervase de tupeul nostru de a cere jetoane gri cand ea nu avea. La turnicheti fiecare baga fisa si trece, deci nu conta deloc culoarea fisei, toate aveau aceeasi forma si greutate si sunt convins ca turnichetii aia nu citeau culoarea jetoanelor.
Intrebarea care a ramas in mintea tuturor a fost: Nu putea sa ne dea jetoane de orice culoare si sa platim 16 lei? Problema aici e de principiu, nu de bani si nu pot sa nu observ iar diferenta intre serviciile de afara (am fost in Grecia anii trecuti si Turcia anul asta) si serviciile de la noi, unde parca ti se face o favoare ca esti servit.

miercuri, 22 iulie 2009

Vine vacantaaaaaaa!!!

Poza asta mi-a amintit (desi nu am uitat :P) ca mai e putin si vine vacantaaaaaa.

duminică, 19 iulie 2009

Unde e facuta poza?

Indiciu: e facuta acum multi ani (nu stiu cati), pe vremea impuscatului (si acum regretatului) Ceausescu. Raspunsul e undeva mai jos pe pagina ;).




















Raspus: Daca va uitati atenti, dupa tramvai, pe stanga, se vede o balustrada maro. Aia e balustrada de la podul de peste lacul IOR iar bulevardul asta mare si gol e Liviu Rebreanu. A, si spatiul ala mare, verde si salbatic e parcul Titan (aka IOR, aka Al I Cuza):)
Da, stiu, are sens pentru cei care cunosc zona (mai ales cei care stau in zona) :)

vineri, 26 iunie 2009

My ten hellish days living on the streets: Former tennis star Annabel Croft reveals her diary of becoming homeless

@www.gsp.ro

Dressed like a tramp in hand-me-down clothes, I stood in the heart of Soho. The West End was alive with cheery late-night revellers but I was alone and afraid.

I had no money, no phone, no watch and no clue as to how I was going to survive on the streets of London for the next ten days. I gripped a black bin liner full of moth-eaten jumpers as if it were a Louis Vuitton handbag full of cash. My only other possession was a sleeping bag – scant protection against the sub-zero nights.

In the days ahead, I lived among alcoholics and drug addicts. I slept in the doorways of haute-couture fashion shops, I ate charity handouts. I was stunned by the generosity and love shown to me by strangers willing to share what meagre money or food they had.

I faced the terror of a homeless man trying to stick a knife in my back and came to the conclusion that the world of Britain’s forgotten underclass doesn’t appear to have changed much since the days of Charles Dickens.

This was all a world away from the warmth of my beautiful six-bedroom home. Without wishing to sound smug, I live the life I dreamed of when I travelled the world as Britain’s No1 female tennis player.

These days I have a husband, Mel, and three gorgeous children, Amber, 15, Charlie, 13, and 11-year-old Lily. I combine the school run with a broadcasting career and running the Annabel Croft Tennis Academy, where we coach about 100 children after school.

So why was I shivering in Soho? I was taking part in that rare beast – a reality TV show with true substance. The forthcoming BBC series Famous, Rich And Homeless is a serious attempt to tackle a pressing social issue – the plight of people living on the streets.

Even so, I felt extremely emotional as I left my family to be briefed by John Bird, founder of The Big Issue magazine, which is sold on the streets by homeless people, and Craig Last, who worked with the homeless organisation Centrepoint.

Unease turned to panic when they produced a heap of tatty clothes for me and my fellow participants, journalist Rosie Boycott, writer Hardeep Singh Kohli, former Coronation Street actor Bruce Jones and Blenheim Palace heir James, Marquis of Blandford.

Normally I am a confident woman. But those hideous clothes took away all my self-esteem. I now realised I would not be able to walk into a bar to ask for a glass of water or to use the toilet. I had become a tramp.

After being warned by John that we would be ‘lonely, lost and dispirited,’ we were dropped, one by one, at separate locations across London.

This is my diary of my experiences on the street . . .


Night One: I had been in Soho for less than 15 minutes when a dirty, smelly drunk asked: ‘You all right, darling?’ Why had he chosen to speak to me? Then I realised: he saw me as just like him. His name was Peter and he had been homeless for 20 years. He advised me to head to Bond Street to sleep as it would be much quieter. He lifted my spirits – he’d given me a plan.

I went to the loo in a McDonald’s – easy to sneak into at peak times. And in Bond Street, I found a really clean doorway, deep and wide with stone that reminded me of my kitchen at home. I wanted to get into my sleeping bag and shut out the world. But at street level, you are constantly aware of feet near your head. I couldn’t sleep as the stone step dug into my shoulders and hips. The thought of another nine days was daunting. At least, I reminded myself, unlike British soldiers in Afghanistan or Iraq.
I was under no threat of being bombed.

Peter turned up in the night. He smelled of booze, but was still friendly. He left to find a lady friend who had Aids, saying nobody else would sleep with her. As he spoke, I couldn’t help looking at the open sores on his hands. Before he left, I asked him where to get food.

‘Darling, there’s a church near Trafalgar Square,’ he explained. Now I had a new plan. Peter was the first but, by no means the last, to show me kindness.

Day Two: It was still dark when I set out for Trafalgar Square. As I approached the soup kitchen behind St Martin-in-the-Fields church, I saw seven or eight people huddled together. One had on little more than a white shell suit and T-shirt. He wanted my sleeping bag – and had his eye on it all the time.

Actually, he turned out to be a nice guy called Gumbo, who had kids and a wife he had not seen for two, possibly three years. On the street, where the smell of alcohol hits you like cheap cologne, you swiftly lose any sense of time.

I also spoke to a lad with long hair and a guitar strapped to his back who kept hiding his face. He said he was called Alex and came from Beaconsfield in Buckinghamshire. He was well spoken and I sensed he had been abused, but all he would say was: ‘I can’t talk about it.’

He said he had run away and had no way out of life on the streets because he had no official identity – no driver’s licence, no passport, no credit cards, no address. That was a shocking revelation to me. On so many occasions I have walked past homeless people and thought: ‘Oh for goodness sake, you are so young. Get up and go and get a job.’

But no one will employ a person who has no address who can’t prove who they are. It’s a vicious circle.

However, those around him adored Alex. They loved his music and clubbed together to buy him a new string for his guitar so he could play for them that night. I promised Gumbo my sleeping bag when I was done with it.

Later, after a sandwich and drink at another church, near Soho Square, I headed for a sunny bench near the river. One of the lads there told me of food handouts at Lincoln’s Inn Fields at 7pm. It took an hour to walk there. For the first time, I sensed hostility in the air – animosity between British homeless people and immigrants living rough.

As I sat on my bin liner waiting for the food drop, more and more men wearing hoodies began to appear. The atmosphere was sinister and threatening. Then the van arrived offering sandwiches from Pret A Manger that had not been sold that day.

Despite the tension, I found it amusing that the volunteers – and these people are angels – read out the contents of the sandwiches as they distributed them. I had crayfish: there was not much of a queue for them! The free food defused the unpleasant atmosphere.

That night I went back to Bond Street, grabbing discarded cardboard from shops for bedding on my way. I was horrified to find another woman sleeping in my doorway so I had to move two doors down to Dolce & Gabbana. Oh, the irony!

Day Three: A rude awakening at 5am, as the cleaners arrived to wash the windows and my step. I opened my eyes to the sight of beautiful clothes and high-heeled shoes but all I wanted was food, water, shelter and company. I decided to return to St Martin-in-the-Fields.


I waited for the public toilet near Trafalgar Square to be opened and once inside, I took off some of my clothes and washed under my arms. In the mirror, I could see the toll that living rough was taking on me. I was unrecognisable. My eyes were puffy, my hair frizzy and I had lost weight. I am a size eight, and I was becoming skin and bone.

I saw Gumbo at the church and mentioned that I hated not being able to clean my teeth. He disappeared and came back minutes later with a wrapped toothbrush from a nearby hostel. I was so grateful, particularly when I learned this act of generosity meant he could not sleep there for a couple of nights.

Another kind man gave me a booklet listing all the food handout locations in London. It was more valuable than any Michelin guide. I went to Waterloo, where there was a church in which the homeless could get food after attending a service. Sausage and beans were served to us and I met several ex-soldiers, including one who had been in the SAS.

I thought of going to Portobello next – a long way on foot – but as I set out I felt faint. I was dehydrated as I had burned up so much of my reserves just keeping warm. I was shattered and tired. Slowly, I made it to the Strand in time to make the food drop from a van provided by a charity called the Simon Community.

When I got there, an old battleaxe of a woman demanded: 'What are you doing here?’ I said I just wanted a cup of tea but she said I was unwelcome. She had spotted Fiona, my camerawoman, and clearly wanted to provoke a fight. I was still trying to get some tea when two Polish guys came at me from nowhere. Fiona and I were both protected – from a distance – by a security guard, Stuart Cleverley.

Within moments he was by my side, grabbed me by the arm and whisked me away from my argument. Only when we were 30 yards clear did he tell me that one of the men had pulled out a knife and was inches away from stabbing me in the back.

I was scared witless. I had risked leaving my children without a mother for the sake of a TV documentary. I thought about baling out but when I regained my composure, I reasoned this had been an isolated incident and decided to honour the commitment I had made.

Day Four: I was paired off for the next three days with a guy called Drax who had been living on the streets for years. He was a bearded street artist working near the London Eye, who spent what money he got from punters on cheap booze. I had a really bad cold, running nose and temperature.

From a glance at myself in a shop window I looked 110 years old, with sunken cheeks and grey, lined skin. Drax took me to sleep under a church on a roundabout at Waterloo next to a cemetery and a crypt. It was sordid.

He laid out his damp, disgusting canvas for us to sleep on, side by side in sleeping bags. There were other homeless people there and one of them, a heroin addict, injected himself, then was sick into a flower pot. The noise all around us was unbelievable: trains were clattering, sirens wailing; it was complete bedlam. But funnily enough, I never slept better. I got about five hours that night because I was so exhausted and run-down.

Day Five: Somehow, Drax got me tea and toast with scrambled eggs for breakfast. Fabulous! Later I went to the Strand for free tea and then something to eat at a church near Charing Cross Station. Drax and I had to decide where to sleep as I wasn’t going back to the previous night’s dump. Behind the Royal Festival Hall I found some enormous pieces of cardboard. We built a camp in a tunnel near the BFI cinema on the South Bank and I went to wash in the toilet inside. In the night I had to get up and go for a pee in a nearby garden.

Drax was drunk. He snored disgustingly loudly and made me retch when he got up in the middle of the night and urinated on the outside of our cardboard. I didn’t have enough food in me to actually be sick.

Day Six: Two community welfare officers popped their heads over our shelter early and told us they could get us into a hostel that night, but accused us of not wanting help. Drax drunkenly said they were talking rubbish, but I wanted to see how we might escape all this. Then his mates turned up and they all began drinking. It was not yet 6am.

One of his friends was gorgeous, a man called James Brodie from Scotland. He looked like a tramp, with sores on his face and fingers, yet he spoke five languages, had a degree and once ran a hotel. His Spanish wife had kicked him out and he couldn’t get off the booze.

Drax was driving me nuts so I was more than happy for James to come along with us. I tried to get them both to the police station, where the community officers had told us to report. We were three hours late. I was now dragging these two drunks along with me – and realising why they never got anywhere: they either forget what they are doing, or it’s all too complicated.

After another hour, I had got them to a nearby internet cafe. Drax fell asleep on the keyboard and James was too embarrassed at what had become of him ever to contact his family. ‘I am slowly dying with no hope,’ he said at one point. He begged for money to make a phone call and I was asked to beg as well. But I felt that too degrading. I thought if you crossed that line you’d have no self-worth at all. Anyway, I was surviving without money.

Later that day the participants in the documentary met up with John Bird. In an explosive exchange, he accused me of being an upper-class do-gooder ‘trying to be Florence Nightingale’ and called me the vilest swear word imaginable. I accused him of being rude, patronising and of judging me by my accent, something I had not done to anyone on the streets.

I treated everyone as I found them and tried to understand how they had ended up sleeping rough. Did John think it better I should sit on a street corner getting drunk rather than try to motivate them to change their circumstances with some help?
Eventually, tempers calmed and John apologised.

Back out on the street, James slept with Drax and me in our cardboard shelter. I felt sad when I said goodbye to James. We really got on well.

Days Seven, Eight and Nine: I lived in a hostel – with a bed and a shower room – where young people living rough are given a year to re-organise their lives. I was impressed with the way the young people, abandoned for all manner of reasons, had been given a second chance.

Day Ten: I was driven home still looking like a tramp. Mel had champagne on ice and the children had bought me some Chanel powder. I cried. Of course, it was wonderful
to see them. But I didn’t feel in the mood to celebrate.

Since returning home, it’s hard not to be disturbed by what I saw. I never did find Gumbo to give him my sleeping bag, as I had promised, and that eats at me. I’ve also had cause to reflect on life’s insecurities after Mel was made redundant from his job as an investment banker in the City.

But I feel humbled and privileged to have been part of the programme’s mission to make us all think about the homeless. In a world growing ever more materialistic, these are people who have nothing, except each other.

vineri, 29 mai 2009

La cinci zile dupa

(@ www.yuppy.ro)

La cinci zile dupa, am realizat ca trecuse deja prea mult timp..Lucrurile se mai calmasera si am zis sa ma intorc la ea, simtind ca inca o iubesc. Cand am ajuns acolo, era cu un altul. Prea tarziu..

La cinci zile dupa, am realizat ca nu pot ramane un ignorant si trebuie sa-i dau amicului meu suma pe care mi-o ceruse, fireste, cu cinci zile inainte. Cand am ajuns unde stiam ca locuieste, nu mai era acolo. Fugise in alta parte, pentru ca datora bani unor oameni cu rea credinta. Prea tarziu..

La cinci zile dupa, mi-am dat seama cat de repede moare un om si cineva, cu gesturi relativ simple, ar fi putut schimba totul. Dar nimeni nu a ridicat un deget. Nici macar eu..

La cinci zile dupa, am realizat ca daca invatam cate putin din timp, nu-mi mai era rusine de mine si de rezultatul meu dezastruos. Urma sa merg oriunde cu o eticheta mare, scoasa la vedere, in ochii tuturor.

La cinci zile dupa, mi-am dat seama ca daca imi faceam putin timp si ma duceam si eu acolo, eram in sfarsit toti, dupa atatia ani..Am fost singurul lipsa.

La cinci zile dupa, mi-am spus ca tare am gresit nescotand o hartie de zece lei din buzunar pentru pustiul care canta dumnezeieste la o vioara rablagita, chiar in coltul blocului de vis-a-vis. Am gasit coltul pustiu, fara pic de muzica..

La cinci zile dupa, l-am sunat spunandu-i ca accept propunerea lui. Mi-a zis ca si-a gasit un alt partener, ramane sa mai vorbim, poate, sa vedem, daca, nu se stie. Acum, cei doi conduc o companie care face milioane..

La cinci zile dupa, mi-am dat seama cat de prost am putut sa fiu, atata amar de vreme. Ar fi trebuit sa am o cu totul alta relatie cu tatal meu, pe care il pierdusem, cu cinci zile inainte..

La cinci zile dupa, am aflat cat de bine s-au simtit colegii mei in excursia in care eu am refuzat din motive stupide sa merg. Am ramas intr-o camera alba, dar rece..

La cinci zile dupa, am regretat ca n-am putut sa-i promit ca ma voi schimba, numai pentru ea. Mi-a aruncat drept in fata ca sunt un las, ca ma astept sa mearga mereu bine chiar daca nu mai sunt pe placul ei.

La cinci zile dupa, am realizat ca, ajuns la capat de drum, nu am facut ceea ce trebuia sa fac, la momentul potrivit. Prea tarziu..Uitandu-ma inapoia mea, puteam sa vad altceva..

Fa fiecare lucru la momentul potrivit, exact atunci cand trebuie sa-l faci. O singura viata ai.

joi, 28 mai 2009

Scrisoarea lui Mihai Bendeac (Mondenii) catre... cine vreti voi

Cugetari personale: Trista dar adevarata aceasta scrisoare, insa eu cred ca are o mare scapare - te face sa crezi ca doar in Romania exista "cocalari"...
Din pacate aceasta SUBspecie umana (oare?!) este prezenta pe tot mapamondul asa zis "civilizat", cu mici diferente, de la caz la caz, dar toate sunt de fapt variatiuni pe aceeasi tema ... Acesta e durerosul adevar ! Si acum va las (si va rog) sa cititi...
Ante-scriptum
Vineri seara am oprit la o benzinarie ca sa alimentez scuterul (folosesc rar in perioada asta "decaportabila" caci cu motoreta e mai simpla viata in oras). Pun eu 3 litri fara plumb si intru sa platesc. In fata mea, o doamna. Achita. Scot si eu banii din buzunar si n-apuc sa-i intind ca in incinta patrunde val-vartej un cocalar la vreo 40 de ani. Tricou Adidas, bermude Adidas, papuci Adidas, sapca Adidas, creier Adidas. "- Cine p... mea si-a lasat motoreta aia la pompa ca a incurcat tot acolo?!" "- Eu. Dar de ce am incurcat?!" (Ma recunoaste, dar dupa 3 secunde de pauza se decide sa nu lase garda). A ...Pai de ce-ai lasat-o acolo?! - Pai unde s-o las? Daca eram cu masina, unde o lasam pana achitam benzina?! Benzinarul intervine si el: "-Cu ce a incurcat domnule?! Plateste si pleaca" "- Pai ce p... mea baaaaa!!! Am ajuns sa stau ca prostu" dupa o motoreta?!" Eu zic : "Pai, cine va pune? Stati ca desteptu"" "- Ma iei la misto?! Ce p... mea!!!" Ies afara. Masina ghertoiului, un BMW X6, era parcat la 3 milimetri de scuter. Zice : "Poate mi-o zgarii". "Nu i-am zgariat-o.
Am plecat si m-am oprit dupa 200 de metri. Am tras pe dreapta si am plans protejat de casca. Da! recunosc! Am plans! Am plans pentru ca mi-am imaginat ce s-ar fi intamplat daca as fi fost un roman obisnuit si nu "vedeta" de la televizor. M-ar fi omorat? Am plans pentru ca astia vor ajunge atat de multi incat ne vor ingropa. Am plans pentru ca pe ala nu-l va intreba nimeni din ce bani si-a luat BMW-ul. Am plans de ciuda ca ne vor strivi visele. Am plans pentru frate-meu care are nesansa de a creste langa ei. Am plans pentru ca am ajuns la decizia de a nu avea copii vreodata caci nu vreau sa traiasca in lumea astora. Caci lumea va fi a lor! Nu va mintiti! Nu va amagiti! Va fi lumea lui Salam si a lui Guta! Lumea camatarilor, smenarilor, manelistilor, cocalarilor, burtosilor, nesimtitilor. Pentru ca nevestele si gagicile astora sunt mereu gravide! Pentru ca fiecare au cate 4-5 copii.
Apoi m-am revoltat! Si m-am gandit ce mult mi-as dori sa am pistol legal, cu permis, si de cate ori se intampla sa dau peste un animal ca asta sa trec pe langa el si sa-l injur in soapta de mama. El va lua foc si ma va lovi. Eu scot pistolul si poc! Direct in cap! Legitima aparare. Cat despre faptul ca astia fac copii, cu regret va spun ca usor-usor devin extremist in cel mai dur sens al termenului...

Dragi cocalari,
Ati castigat. Iata ca samanta voastra mizerabila da rod. Ne acaparati. Ati reusit sa va "educati" progeniturile hidoase in spiritul kitch-ului, mitocaniei, nesimtirii, manelismului infect...
Felicitari! Romania e pe cale sa devina a voastra. Dar atata timp cat inca mai putem si noi respira/vorbi/privi, dati-ne voie sa radem de voi. Dati-ne voie sa va ironizam. Nu va fie teama. Sunteti pe drumul cel bun si in curand veti ajunge indeajuns de puternici incat sa-i luati pe astia ca mine si sa-i dati la lei.
Pana atunci insa...
- Cojile de la semintele scuipate pe asfalt nu dau rod. Nu incoltesc! Va jur! Stiu ca voi nu ati prea mers pe la scoala dar credeti-ma pe cuvant ca am facut biologie in liceu. N-o sa creasca niciodata floare sau bostan din ciment. Asa ca folositi un cornet.
- Daca folositi cornet (putin probabil) va imploram sa rupeti foi din Manele magazin ca Marin Preda si Eminescu n-au nicio vina.
- Tricoul mulat se poarta pe un corp perfect. Stiu ca in lumea voastra perfect inseamna atat mers la sala si inghitit steroizi cu pumnu ca ghiolbanu cat si burta de bere si ceafa plina de slana. Noi insa ne facem datoria...
- Nu ne deranjeaza ca ascultati manele atata timp cat "ascultati" nu se transforma in "ascultam". Orice aparat de redat muzica are un buton pe care scrie volum...
- Stiu ca banii sunt singurul vostru Dumnezeu si daca ai bani esti "de valoare", dar exista niste chestii de noi le platim si ele se numesc impozite la stat. Stiu ca un manelist de-al vostru ii face "printesei lui" inmormantare de 50 de mii de euro fara sa-l intrebe cineva despre provenienta banilor, dar daca reprezentantii vostri conduc finantele, politia si justitia din Romania, puneti-ne si noua o vorba buna... Multumim anticipat.
- Va rugam mult sa nu mai filmati videoclipuri la opera. Noi v-am dat televiziunile, lasati-ne la schimb opera si teatrele!
- "De puta madre" inseamna "pizda matii". Ne bucuram ca majoritatea purtati tricouri cu aceasta sintagma. Inseamna ca mesajul nostru a razbatut pana la voi.
- Ne aratam realmente ingrijorati de aceasta cumplita molima care a cuprins intreaga comunitate cocalareasca si anume foto fobia. Stim ca medicii nu sunt de-ai vostri, ca nah, au facut scoala multa ai dracu tocilari, dar puteti apela cu incredere. Probabil e ingrozitor sa fii nevoit sa porti ochelarii de soare si-n baie...
- Suntem incantati ca ati invatat sa folositi programe gen "Photo shop". Nimic nu e mai frumos decat sa vezi o minune carliontata, in rochie de leopard si 5 kile de aur pe prima pagine din "The sun". Si suntem incantati ca in pozele de Hi5 va inconjurati de stelute, brizbrizuri...
- Faptul ca reusiti sa manevrati cate 3 telefoane mobile in acelasi timp este o calitate demna de homo sapiens. Deci iata ca teoria lui Darwin se sustine...
- pantofii cu botul ridicat semnifica ceva religios? Sau e chestie de potenta?
- Tunningul cu evacuare zgomotoasa si parasolar cu mesaj nu e foarte indicat. Stim ca trebuie si cocalarul sarac sa aiba o ocupatie dar...
- Apreciem faptul ca mergeti toti pe scutere fara casca! Ne dati sperante... Dar va atragem atentia ca atunci cand pe un motor sau pe o motoreta sau pe o bicicleta sau pe un scuter se afla un el si o ea dintre care el are casca si ea nu, se traduce prin : "Mori fa in mortii ma-tii!" Ma rog... Asta nu le deranjeaza pe femeile din Romania intrucat aceasta atitudine reprezinta o normalitate in relatia dintre sexe in tara noastra.
Ar mai fi multe de spus dar daca ai parcurs aceasta "scrisoare" inseamna ca deja ai citit de doua ori mai mult decat toata familia ta in intreaga ei existenta. Nu vreau sa te obosesc. Ne vedem la mall.
Cu drag,
Mihai BENDEAC

marți, 21 aprilie 2009

Pentru copii

Ce inseamna azi 2 euro? Aproape nimic. Dati un mesaj.



Pentru copiii cu probleme cardiace grave exista o singura solutie: interventia chirurgicala - adeseori urgenta si foarte specializata.
In tara noastra se nasc anual peste 900 de copii cu probleme cardiace grave, iar pentru ei exista prea putine centre in care pot fi operati si tratati.
Este nefiresc, complicat si mult prea costisitor sa trimitem toti copiii bolnavi pentru tratament in strainatate. Uneori e imposibil! Uneori e foarte urgent!
In partea de sud a tarii nu exista nici centru de cardiochirurgie pediatrica.
La spitalul Maria Sklodowska Curie (fost Budimex) exista o aripa de spital nou construita unde urmeaza sa functioneze primul departament de chirurgie cardiaca din Bucuresti dedicat exclusiv copiilor.
Proiectul are sprijinul Ministerului Sanatatii, al conducerii Spitalului si este impins inainte de specialisti care doresc sa vina si sa lucreze in noul departament. Ceea ce poate parea incredibil este ca unii dintre ei se intorc din strainatate ca sa le fie de folos copiilor nostri.

marți, 14 aprilie 2009

marți, 31 martie 2009

Banc adevarat

Cam asa se fac afacerile la noi.

Sfantul Petru da anunt de licitatie pentru executarea unui gard imprejmuitor pentru Gradina Raiului. Primul liciteaza un constructor african care solicita 5.000 Euro Justifica: 3.000 Euro materialele si 2.000 Euro manopera. Al doilea liciteaza un constructor italian care solicita 8.000 Euro si justifica: 3.000 Euro materialele si 5.000 Euro manopera pentru ca el este un constructor foarte cunoscut. Al treilea liciteaza un constructor roman care cere 25.000 Euro. El justifica Sfantului Petru: 10.000 Euro pentru tine, 10.000 Euro pentru mine si 5.000 Euro pentru african sa faca lucrarea!

joi, 12 martie 2009

My world

in memory of Jim Morrison




This is my world,
O, this word of mine,
Love is the word of the day,
Don’t go away baby
Come to me

Give me a light
To light my cigar,
Love me to death
As the death loves me
And follow me into my world.

Come on give me your flower
And I’ll give you mine,
I’ll give you my black rose
My dead rose of life.

Take my hand,
Join me in my world,
Eternity in a day,
Love in a glass
Just say yes.

O, come to my world baby,
Come on take your chance,
If you won’t survive
I’ll send you back

Just try my world,
O, ain’t it great!
Whisky on the rocks
And bloody Mary,
Drugs as you wish,
Just clap your hands.

This is my world,
O, this world of mine. . .

vineri, 6 martie 2009

Politicianul roman

Parazitii feat. Mircea Badea

Nu ascult eu hip-hop si nici politica nu ma intereseaza, dar asta e prea tare

marți, 3 martie 2009

Sa stai in fan

Mircea Vintila
(versuri Ana Blandiana)

Un moment frumos descris intr-o melodie si mai frumoasa.

vineri, 27 februarie 2009

Boulevard of broken dreams

Diana Krall

Din cele trei melodii diferite cu acelasi nume asta imi place cel mai mult.

joi, 19 februarie 2009

Someday I'll Be Saturday Night

Mi-am adus aminte ieri de melodia asta de la Bon Jovi de care uitasem de cativa ani. Nu e chiar varianta originala dar e frumoasa.

E pentru tine, Sabina.

duminică, 1 februarie 2009

Bodhi

Am revazut azi (oare a cata oara) filmul meu preferat. Point break. Nu e un film exceptional dar e un film care ma impulsioneaza prin conceptia despre viata a lui Bodhi. Vrea si reuseste sa fie liber, sa isi urmeze pasiunea pentru surf, pentru adrenalina. Lasand la o parte faptul ca spargea banci (ceea ce nu e tocmai legal), omul asta isi traia viata. Cati dintre noi o facem? In scoala suntem invatati ca trebuie sa stam in banca noastra si sa tacem din gura si asta ne ingradeste spiritul si atunci cand crestem ne face sa intram intr-o rutina si mediocritate din care iesim cu greu. Munca, acasa, somn, munca, prieteni, acasa, somn, samd. Cati dintre noi isi urmeaza cu adevarat visele? Cati activeaza in domeniul in care isi doresc si cati in domeniul in care au gasit o slujba?
Bodhi este un exemplu de cum sa faci fiecare minut sa conteze, sa nu il lasi sa treaca pe langa tine. De ce? Pentru ca la 60 de ani o sa privim in urma si o sa ne para rau ca am ratat atatea sanse de a face ceva. Se spune ca inaintea mortii ne revedem viata ca un film derulandu-se inaintea ochilor. Cui ii place sa vada un film plicticos?

"It's not tragic to die doing what you love" Bodhi

sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Leapsa

Am primit-o de la Sabina si o dau mai departe... citeste cineva asta?

Sibiul noaptea
(august 2008)

marți, 27 ianuarie 2009

Citat moralizator

Nu criticul conteaza, nu omul care arata cu degetul cand cineva se impiedica; nu cel care iti spune, dupa ce ai realizat ceva: "Eu as fi putut s-o fac mai bine decat tine". Meritele apartin celui din arena, a carui fata este acoperita de praf si transpiratie si sange, care se lupta neclintit, care se consuma pentru o cauza dreapta, care, in cel mai bun caz, cunoaste triumful victoriei marete sau, in cel mai rau caz, daca esueaza, cel putin esueaza incercand lucruri marete, astfel incat locul sau nu va fi niciodata printre sufletele timide si reci care nu au cunoscut niciodata nici infrangerea nici victoria"

Theodore Roosevelt

duminică, 18 ianuarie 2009

De vorba cu Dumnezeu

- Salut Vali.
- Salut. Ne cunoastem?
- Eu sunt Dumnezeu.
- (zambind) Ai innebunit.
- Uita-te afara. In cateva secunde o sa treaca un BMW albastru cu o tipa bruneta la volan. Cu o mana tine volanul is cu cealalta isi da cu ruj.
- (peste cateva secunde, uimit) De unde ai stiut?
- Ti-am spus ca sunt Dumnezeu.
- Si eu sunt Papa Pius al paispelea.
- Ce sceptic esti.
- Ma scuzi daca nu il cred pe fiecare strain care imi spune ca e Dumnezeu.
- Te-ai nascut pe 8 octombrie la ora 11 dimineata. Ai o cicatrice pe genunchiul stang de cand erai mic. Alergai in curtea blocului si ai cazut cu genunchiul intr-un ciob de farfurie.
- (cu gura cascata)
- Ia un loc. Tine-mi companie.
- Daca esti Dumnezeu fa o minune. Zboara, creeaza un fulger, umple un pahar cu vin.
- As vrea sa mai pot. (cu regret in glas) Ah, the good old days.
- (dupa cateva secunde de gandire) Vrei sa imi spui ca esti Dumnezeu dar nu poti face minuni?
- Vezi tu, ingerii m-au dat afara. S-au trezit intr-o zi ca vor si ei drepturi, ca vor si ei sa ia decizii, nu mai vor sa faca doar ce le spun eu. Sfantul Petru e prea batran ca sa le faca fata si intr-o noapte cand ma odihneam si nu eram atent m-au dat afara.
- Dar daca tu esti Dumnezeu nu esti atotputernic? Nu poti sa dai din mana si sa ii trimiti pe toti in Infern?
- (razand) Odata am fost. Puterea mea sta in credinta oamenilor. Cu cat sunt mai multi care cred in mine cu atat sunt eu mai puternic. Din pacate acum nu sunt prea multi. Eu sunt doar un produs al imaginatiei voastre, nu?
- A mea nu. Eu nu prea cred in tine si nu ma rog la tine.
- De ce nu crezi in mine? In ce crezi tu?
- Cred intr-un echilibru al universului. Intr-o lege a compensatiei. Si nu cred in tine pentru ca asa sunt eu, daca nu vad nu cred. Sunt mai sceptic. Iar popii, care ar trebui sa fie interfata mea cu tine, se gandesc mai mult la ei. Le intra ceva pe ureche si le iese altceva pe gura. Au ajuns sa fie preoti pedofili, hoti si altele. Cum as putea sa cred? Si biserica cere mereu bani. Parca mi-as cumpara iertarea pacatelor cu bani.
- Sa stii ca nu eu le-am zis sa stranga bani. Din pacate si ei sunt tot oameni si toti aveti vicii si defecte. Cred ca maimuta din care ati aparut era stricata.
- Pai nu tu ne-ai creat? Fiind Dumnezeu and all.
- Nu. Eu nu eram pe vremea aia. Voi ati aparut din maimute si mai tarziu m-ati creat pe mine. Cand oamenii au inceput sa creada in zei am aparut eu. Am fost Zeus, Zamolxis, Odin, Amon, Brahman, Jupiter si acum am devenit Dumneze sau Allah. Sfantul Petru a fost si el de-a lungul timpului Thor, Bacchus, Vishnu, Hera sau Ra. Satana a fost Seth, Hades sau Pluto. Cupidon a fost si el la randul lui Eros. Vezi legatura? Cineva mereu a crezut in mine intr-un fel sau altul si asta m-a facut puternic. Mereu s-a zis ca eu am facut lumea cand defat a fost invers. Voi m-ati creat pe mine. De ce razi?
- Rad la gandul ca in timp ce noi vorbim atatia oameni se roaga la tine. Si tu in loc sa le asculti rugamintile stai si bei vin intr-un bar plin de fum de tigara si asculti jazz. Nu e interzisa bautura in anumite religii?
- (razand) Ba este dar nu eu am interzis-o. Oamenii si-au facut singuri regulile. Unii nu beau, altii nu folosesc deloc tehnologia, altii le fac pe toate. Eu nu am interzis nimic. Tot voi ati facut regulile. S-a trezit unul mai indraznet sa spuna ca ceva nu e bun si ca eu o sa va pedepsesc daca faceti lucrul ala si voi l-ati crezut. Da, religia e bazata pe lucruri frumoase si pe niste legi care daca sunt respectate duc la o societate linistita, dar vezi tu? Oamenii nu sunt facuti sa traiasca dupa niste legi. Multi au incercat sa interzica lucrurile pe care ei le-au considerat negative folosindu-se de numele meu. Ce daca omul mai bea din cand in cand si nu merge la biserica sa se roage daca e o persoana cu un suflet bun? Ei ma tin in viata, nu aia care in timpul saptamanii sunt rai si fura sau se poarta urat cu altii iar duminica se duc la biserica si se spovedesc.
- Si atunci tu ce ai facut in timp ce altii ti-au folosit numele? Sau doar ai stat si te-ai uitat la noi?
- Nu. Nu am stat. Eu am fost norocul cand ati avut nevoie de mine. Eu am fost briza care ti-a lipit pe fata ziarul in care ai vazut anuntul cu locul de munca pe care il ai acum. Eu am fost cainele care te-a speriat si ai intrat in domnisoara aia blonda. Daca nu ai fi intrat tu in ea si nu s-ar fi oprit pentru doua secunde o lovea o masina. Asta am fost eu. Si vrei sa stii ceva? Legea compensatiei exista, e o lege universala, dar multi mi-o atribuie mie.
- Dar multi nu au avut noroc.
- Din pacate nu pot sa fiu peste tot. La inceput erati putini si va urmaream usor. Dar acum sunteti prea multi ca sa ascult gandurile tuturor.
- Si cand stai sa te gandesti cate razboaie s-au dus in numele tau si cati au murit. Cruciadele, inchizitia.
- Mereu s-a spus “cu Dumnezeu inainte” dar nu i-am pus eu sa se bata. Oamenii au presupus mereu ca stiu ce vreau eu de la ei. Eu vreau doar sa fie buni. Dar ei s-au gandit sa tina post, sa faca donatii, sa se inchine de 5 ori pe zi, sa porneasca razboaie. Nu trebuie sa dea munti de bani in numele meu, trebuie sa ii dea pentru ca altii au nevoie de ei. Nu trebuie sa fie buni in zilele de sarbatori, trebuie sa fie buni in fiecare zi a anului.
- De ce cand ai avut puterea nu ai scimbat lumea?
- Pentru ca nu am avut niciodata puterea asta. Puterea mea a venit de la voi, eu am aparut multumita voua, nu invers . Eu nu pot sa va schimb pe voi.
- Si Isus?
- Isus a fost doar un om. Un om cu mai multe sau mai putine puteri. Voi l-ati transformat in ceea ce este acum pentru aveati nevoie de cineva ca el.
- Poti sa imi spui ce o a fie?
- Adica viitorul?
- Da.
- Nu. Nu am creat eu universal. Nu fac eu viitorul. Eu doar stiu ce o sa se intample cu putin timp inainte, ca si fata cu masina de mai devreme, si daca in timpul asta consider ca e nevoie sa intervin, o fac. Vitorul vi-l creati voi singuri. Vezi tu? Mult tine de autosugestie. Atat de multi se roaga la mine sa obtina diferite lucruri si pe urma le obtin si cred ca eu le-am dat. Dar adevarul e ca au obtinut singuri. Ii ajuta sa stie ca eu sunt aici si fac totul pentru ei desi nu e adevarat. Marele defect al oamenilor e ca nu au destula incredere in ei insisi. Iar cei care au nu prea cred in mine.
- Si acum ce o sa faci?
- O sa astept. O sa beau vin si o sa ascult jazz. Acum crezi in mine?
- Da, dar la ce bun? Nu poti sa ma mai ajuti.
- Ma ajuti tu pe mine.(imi face cu ochiul si ia o gura de vin).

marți, 13 ianuarie 2009

O secunda de visare...

Ma intreb daca se poate interna cineva in spital fara sa aiba nimic. Doar ca sa stea singur intr-o rezerva si sa nu vada pe nimeni in afara de sora care sa ii aduca mancare. Si sa fie un spital in mijlocul muntilor, sa fie liniste, sa fie pace, sa nu se auda nimic decat sunetul naturii. Vreau si eu acolo. Sa stau sub copaci si sa cant, sa ma plimb de nebun prin padure, sa ma joc cu un caine mare si blanos. Si cand o sa imi gasesc pacea sa ma sui pe motor si sa ma intorc la civilizatie. Da, asta vreau. Sa imi gasesc pacea.

Diana Krall - Danny Boy


miercuri, 7 ianuarie 2009

Quote of the day...

“Owners of capital will stimulate working class to buy more and more of expensive goods, houses and technology, pushing them to take more and more expensive credits, until their debt becomes unbearable.
The unpaid debt will lead to bankruptcy of banks which will have to be nationalized and State will have to take the road which will eventually lead to communism.”
Karl Marx, 1867

joi, 1 ianuarie 2009

Au trecut sarbatorile

A trecut Craciunul, a trecut si revelionul. Sarbatorile astea au fost prea fade, prea lipsite de spiritul care trebuiau sa le degaje. Pana si impodobirea bradului nu a mai fost asa ca in alte dati, a fost mai mult ca un lucru care trebuia facut. Poate e doar la mine, o plictiseala acuta sau o lipsa de chef, sau poate e o chestier generala. Am facut toate lucrurile care se fac: am mancat, baut, dansat, petrecut, munte, schiat. Cel mai mult mi-a placut schiatul dar asta a durat cel mai putin; ce e frumos tine putin, nu? Lege universala.
Anul trecut? A fost OK. Cea mai mare realizare a fost ca mi-am luat carnet de motor si motor, ceea ce imi doream de mult timp. In rest… nimic spectaculos.
Anul asta? O singura dorinta. Sa gasesc ceva care m-a cam ocolit in ultimul timp. Dragostea. Astept primavara si vara ca sa pot scoate motorul la plimbari lungi prin tara.Nu ar strica mai mult optimism in ceea ce ma priveste O sa trec asta pe lista de incercari. A, si vreau sa traiesc mai mult.
Acum? Odihna pana incepe serviciul. Si poate o mica depresie asa, ca dupa sarbatori, ca sa nu fie totul prea monoton.